Maratonul vietii

 Azi sunt fara chef, fara vlaga, fara dorinta.. Vreau doar sa stau ghebos in scaunul de la birou, sa privesc in gol fara sa ma gandesc la ceva. Noroc cu situatiile tensionate care ma scot periodic din aceasta stare letargica.

Afara este frumos, ar merge o plimbare prin parc, sa-mi umplu plamanii cu mireasma D-nei Toamne si sa admir frunzele ruginii. Ma uit in jur si nu vad decat preocupare, si pe alocuri un zambet, o privire. Cred ca o data cu varsta uitam sa ne mai bucuram, intram in rutina vietii si credem ca asa trebuie sa fie, o viata falsa, o viata plina de griji, lipsuri si cu dorinte cat mai mari, parca am trai o mie de ani. Probabil chiar efemeritatea noastra pe pamant ne face sa fim atat de strangatori, stim ca nu avem mult timp la dispozitie si totul este contra timp. In copilarie iti doresti sa fi mare, cand cresti iti doresti sa ai un serviciu bun, dupa ce ai serviciul iti doresti sa castigi cat mai bine, dupa ce castigi vrei o casa, o masina si o sotie. Dupa toate acestea zambesti satisfacut incurajandu-te singur ca ai facut cea mai buna alegere, cu casa, cu masina, cu sotia.  Deoarece ne-am nascut cu simtul competitivitatii dupa o anumita varsta incepem sa fim nemultumiti, prin urmare schimbam serviciul pentru unul mai bine platit, visam sa schimbam casa cu una mai mare (desi actuala este suficient de mare), schimbam masina cu una mai mare si mai puternica (vechea masina s-a demodat) si in cele din urma te uiti la sotie si te gandesti daca merita investitia unui tuning sau mai bine iti iei una deja tunata. Noroc cu copiii, de fapt ei sunt singura realizare palpabila, casa ...... doar niste beton, masina .... un morman de fier, sotia ...... imda, aici discutia poate fi mai lunga, poate fi a ta sau a ta si a altuia, dar copilul va fi numai al tau, asta daca esti sigur ca ai muncit si tu acolo si nu gradinaresti ce a plantat vecinul.

Concluzia ar fi sa ne punem pe facut copii, cred ca incep sa invidiez cainii, stau toata ziua, isi mirosul fundul si isi pupa organele, dar cand este vorba de imperechere nu te mai intelegi cu ei, singurul lor gand este sa procreeze. Nu-i intereseaza unde vor dormi, ce vor manca, cu ce se plimba, ce partenera gasesc in sezon. Singurul lucru care imi displace este statul la coada pentru procreere, dar daca facem o analogie cu specia umana, sa spuna cineva ca nu a fost niciodata intr-o competitie pentr o fata sau un baiat.

Cu toate acestea, prefer felul meu de a fi, prefer acest maraton nebun de agoniseala, cu munca, stres, casa, masina, sotie, copii si ce mai ofera viata. Am de toate si de fapt nu am nimic, totusi traiesc cu speranta ca macar copiii sa fie ai mei, in caz contrar nu pot decat sa multumesc celui/celor care au lucrat in locul meu, au facut o treaba grozav de buna.